Un albastru fascinant, intrerupt din cand in cand de nori pufosi si racorosi, luminati de un soare vesel.
Un moment de orbire temporara peste care asezi ochelarii de soare si mergi mai departe, zambind.
Uneori noua oamenilor ne e mai dor de cerul insorit al zilelor trecute, fata de – prin comparatie – necunoscutele zilelor de ieri.
Ne e greu sa schitam viitorul, sa planificam, sa ne concretizam prezentul si sa lasam trecutul – trecutului.
Sigur, e mai simplu sa te gandesti la ce a fost, mai ales daca din zorii amintirilor ies lucruri frumos colorate, aranjate, doar cu ce dorim sa ne aducem aminte.
Casa in care locuiai cand erai mic. Strada pe care alergai cu prietenii la joaca, sau parcul prin care te plimbai de mana cu prima dragoste. In cazul meu teiul cu care discutam noptile despre dragostea netinuta de mana.
Cerul zilelor de ieri e mai senin, parca. E mai plin de nori pufosi decat cel de azi.
De ce?
O slabiciune omeneasca. Greutatea vietii te mai striveste ocazional, trecutul devine refugiu. Graba de a trai nu ne lasa timp intotdeauna.
Nu te agata de trecut, risti sa pierzi din vedere prezentul. Nu te lasa absorbit(a) in prezent, poti pierde din vedere viitorul.
Dar ideea de la care am pornit e alta: Cerul e acelasi si ieri si azi si va fi la fel si maine. Cerul in sine nu se schimba. Se schimba doar perspectiva ta asupra lui. Asupra modului in care vezi lucrurile.
Daca prin Cer, intelegi directia inspre care privesti spre Dumnezeu, cel putin, Cerul e imuabil. Te cauta mereu. Nu doar dinspre zile ca cele de ieri. Ci si din viitorul lucrurilor netraite inca.
Si daca tu azi privesti mai atent spre asta, o sa vezi ca si ziua de azi e la fel de frumoasa ca cele de ieri, ba poate chiar mai usoara. Mai usoara cuc at apropierea de Cer e mai mare.
Totul tine de cat de pregatit(a) esti sa simti cu adevarat ca viata merge inainte si ca Dumnezeu te asteapta si in zilele care ti se astern inainte.
