Sunt într-un loc fără culoare și fără aer de când ai plecat.
Lumea s-a cutremurat din temelii, și încă nu s-a așezat la loc.

Oamenii merg mai departe, și trec pe lângă mine, și eu mă întreb…cum?
Sună a clișeu, știu, dar…nu văd ei că lumea a rămas puțin strâmbă?

Noi două, mamă, am fost în război atâția ani. Ce lupte am mai tras. Ce salve de tun și trompete care să le anunțe sosirea.

Am fost cel mai mare critic al tău. Am fost rea, am fost neștiutoare, am fost copil, am fost rece.

Câte lacrimi. Câte frustrări. Ale mele, că ale tale nu le-ai arătat multă vreme.

Ai dus totul, ai ascuns totul de mine, de noi. Ai avut o viață teribil de grea.

Cumva o viață o nuanță mai deschisă ca greutate decât mama ta. Și mi-ai făcut mie o viață mult mai ușoară decât a ta (la fel cum fiecare femeie a facut pentru generația de după ea, pentru copiii săi și copiii acestora).

Și ai făcut asta nu doar prin munca ta. Care a fost sisifică. Nu neapărat prin lucrurile materiale pe care le-ai oferit.

Ci prin puterea ta. Puterea ta de muncă, puterea ta de spirit, puterea ta de sacrificiu. Prin casa plină de cărți, și cititul noaptea târziu, cu mine culcușită lângă tine în plapumă.

Când în sfârșit am înțeles că nu trebuie să luptăm, am înțeles cu adevărat cine ești.
Bucățică cu bucățică. Lacrimă cu lacrimă.

Când am devenit prietene, și tu te-ai bucurat. Când în sfârșit ai putut să plângi în fața mea, și eu în fața ta. Când ne-am putut sfătui, și ajuta reciproc. Ce culoare! Ce frumusețe! Ce bucurie…

Tare mult ai mai iubit tu. Totul. Pe noi, copiii tăi, dar și lumea în general.

Ai iubit cu abandonul copilăriei: și florile, și muntele, și marea și cerul, și apa și animalele.

Și nu te-ai precupețit pe tine în a da ajutor celorlalți. Niciodată.

Și nu te-a oprit nimic niciodată să trăiești și să vibrezi de bucurie, nici oase rupte, nici ochi înlăcrimați.

Nu o să uit niciodată cum, în mijlocul AVC-ului care te-a și despărțit de noi, mi-ai auzit vocea rugându-te să te ridici din pat ca să poți pleca spre spital și te-ai ridicat. Mi-ai auzit vocea prin telefon, și ai reacționat așa cum ai făcut-o mereu: ai mers să vezi ce vrea copilul tău, ce nevoie are.

Eu doream doar să fii bine.

Sunt multe lucruri pe care nu o sa le uit niciodată despre tine, multe amintiri pe care o sa le port cu drag cu mine mereu.

Și de-abia aștept sa ne revedem, dincolo.

Caută-i pe Buna și Bunu, pe Mica și Ticu, pe Răzvi. Spune-le din nou ca ii iubesc. Și te rog sa îi cauți și pe Pepino, Surya, Stela, Vio, Ursu, Grace, Sugar, Rock…caută-i pe toți pufoșii noștrii dragi, și spune-le și lor că îi iubesc.

Te iubesc, mama. Te iubesc!

Aceasta postare De când ai plecat a aparut prima data pe Corcodus.ro.

As vrea sa zic ca zilele care au trecut au fost cele mai urate zile din viata mea, dar nu pot. Am avut altele la fel de urate. Si de grele.

Sambata am adus-o pe mama acasa.

Lucrurile s-au desfasurat lin, repede. Birocratia nu ne-a pus probleme, furnizorii de servicii si-au facut treaba impecabil, si asta ne-a facut noua totul mult mai usor.

A fost un pelerinaj continuu de oameni, flori si condoleante.

Oameni in lacrimi, oameni cunoscuti si majoritatea necunoscuti mie – dar in casele carora mama a fost.

A vindecat o vaca acolo, un cal dincolo, doi catei ceva mai in colo. A spus o vorba buna la venire si la plecare. A avut timp si de o cafea, posibil. De o incurajare – sigur.

Inca o vaza pentru flori? Sigur!

Doriti un pahar cu apa? Luati loc.

Plangeti cu cei ce plang. Plangeti.

Duminica, a fost liniste cam pana la 12, cu o ora inainte de inceperea procesiunii spre biserica. Apoi au inceput sa vina oameni, atat de multi oameni ca nu am mai avut loc inauntru.

Ultimul drum a fost lung. Cel mai lung din viata mea. Un kilometru si putin. Gradini, livezi si mici pasuni presarate in drum.

Animalele din drum au venit sa isi ia ramas-bun.

Caii au venit la garduri, in dreptul masinii funerare. Unii din ei au nechezat. Vacile la fel. Una din ele a mugit spre masina. Am plans. Au venit si oi, si o capra. Mereu doar in dreptul masinii funerare. La biserica pisici. Vreo 3.

Cainii nu ne-au latrat pe drum. S-au auzit doar pasarile cantand. Mierle, vrabii, grauri.

Biserica a fost neincapatoare. Am dus greu slujba cu totii. Fiecare cuvant de slujba pecetluia adevarul mortii mamei. Fiecare lumanare. Fiecare semn al crucii.

Multumiri si recunostinta din partea mea si a familiei celor care si-au facut timp sa vina: rude, prieteni, oameni care au venit sa ne mangaie si sa isi ia ramas-bun. Prezenta voastra ne-a intarit.

Multumiri si recunostinta pentru prietenele mamei care au venit si pur si simplu au facut lucrurile sa mearga: pus masa, strans masa, gatit, curatat. Au venit si au tinut roata in mioscare, cu dragoste si dedicare.

Multumesc celor care au dat sfaturi utile cu blandete, care au ajutat in liniste si cu delicatete acolo unde a fost nevoie. Uneori doar din ochi, cu o aplecare de cap.

Multumesc colegilor mamei, pentru prezenta, incurajari si pentru povestile frumoase despre ea.

Multumesc si celor care au inteles limitele pe care le-am impus ca familie.

Mult absurd.

I-ar fi pasat mamei de acest 𝘰𝘣𝘪𝘤𝘦𝘪? Nu. Am spus des „Nu!”. Am spus si multi „Da!”.

Multumesc si celor care nu au inteles, pentru ca mi-au aratat ca uneori pur si simplu lumea e de nemestecat. Si atunci pur si simplu…ignori.

Trei mentiuni:

Ii rog respectuos pe toti cei care au facut poze cu sicriul in ciuda dorintei familiei, pe cat posibil, sa le stearga si mai ales sa nu le publice online. O spun cu toata fermitatea de care sunt capabila.

Cei care simt nevoia sa iti spuna „cum se face”, sa se abtina. Si sa stie ca mai sunt cel putin 2 alte persoane care zic ca „se face” altfel. Si ca cel mai probabil cei indurerati s-ar lipsi de expertiza asta.

Nu exista nici un motiv, dar absolut nici unul, pentru care ai scoate de la slujba de inmormantare, din biserica, membrii familiei. Nici unul. Totul, orice, poate fi rezolvat 𝘥𝘶𝘱𝘢.

In loc de incheiere:

Viata e scurta, si uneori nu mai e timp. Noi credeam ca mai avem. Ca mai e timp sa radem, sa ne veselim, sa calatorim, sa ne iubim de aproape.

Uneori, timpul nu mai este. Dispare. Traiti ca atare, si ca si cum fiecare zi e ultima cu cei dragi, si prima cu Cel ce ne-a dat viata si o poate si lua.

Aceasta postare Cele mai urate zile… a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Am stat de vorba azi

Cu dusmanul de demult

Din vremuri trecute. 

Si mi-a zis, ca de-obicei minciuni

Si a vrut sa sileasca adevarul in forme urate

Si a vrut sa ma sperie. 

Si i-am zis ca nu mai are nici o putere

Asupra mea. 

Ca sunt eu acum, cea puternica. 

Si ca adevarul meu e prea greu de dus pentru el

Si ca adevarul meu e prea greu de dus. 

Pentru el. 

Si s-a infuriat. Si s-a infoiat. Si s-a rostogolit spre mine aproape…

Si am stat pe loc. 

Si i-am zis ca adevarul meu e prea greu pentru el. 

A scos sabiile, si pumnalele si a pregatit si sarea de pus pe rana…

Dar i-am spus ca nu mai are putere. 

Puterea o am eu, care am dus in spate adevarul

Si l-am purtat si cu el in spate am invatat sa zbor. 

Cred ca a vazut furia mea. Macar atat. 

Ura lui. Furia mea. Singuratatea lui. 

Si mi-a zis dusmanul sa nu ii mai deschid usa, zbatandu-se ca intr-o cusca. 

Si nu am mai zis nimic. Doar am iesit pe usa, inchizand-o intre mine si zbaterile lui. 

Dusmanul nu mai are putere. 

Eu am. 

Aceasta postare De vorba a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Sometimes it’s just dull pain
And other times…
Like ten thousand arrows
Raining down on your soul.

Sometimes you think it’s just
Another day
And then something stomps heavily
On one of your pressure points.

And every now and again, you pray:
Let this not be a day I break!
I must not break.

Pressure points. Stabs.
You ache, you burn. It’s real. It’s here.

But even if you break…
The bone that heals is stronger
The scars you get
Make you a warrior.

Even when you break.
Hold out your hand:
We’ve got you!

The ones you love.
We’ve got you.

No walking alone. Not for you.
No healing alone. Not for you.

We’ve got you.
Even when the pressure mounts.
Even if you break sometimes.

We got you. And love will hold you steadfast.

Have a rest, in unwavering love.
You’re worth it. We love you.

Aceasta postare Pressure Points a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Prefatez totul cu faptul ca am de gand sa fac si toate demersurile necesare pe cale oficiala: reclamatii, adrese, etc., pentru a semnala cele de mai jos autoritatilor competente. Randurile acestea sunt descrierea evenimentelor, asa cum au fost ele experimentate de mine in acest sir de evenimente.

Dupa tot ce s-a intamplat la UPU – textul aici, urmeaza operatia.

Fiind venita prin urgente, evident, nu aveam nici pijamale nici alte lucruri pe care oamenii de bun simt si le pregatesc pentru o internare in spital. Din fericire, exista niste pijamale de hartie (imaginea de mai sus), de unica folosinta, care (daca exista pe stoc), pot fi folosite pentru drumul la sala de operatii.

Mi-au dat o asemenea pijama, am facut inca un EKG, si un scurt drum pana la baia din rezerva.
Am iesit din toaleta asistand la urmatorul dialog:

– Pai, ce? Nu a avut timp sa faca caca acasa? A venit sa faca aici?
– Nu stiu D-le Dr., a intrat la baie…

Clipesc putin, ca sa inteleg. Doctorul (inca nu stiu nume, specializare, nimic), vine spre mine grabit:

– Hai, hai! Ca ne grabim! Cum iese analiza de coagulare de sange trebuie sa fim in sala de operatie!
Ce, nu ai avut timp sa faci caca acasa si ai venit sa faci aici?
– …

Am semnat si bifat o gramada de acte, dar nu a avut timp nimeni sa mi le explice, pentru ca…nu vedeam. Fara ochelari, la lumina din salon, eram practic chioara. In principiu cred ca am semnat ca dau acordul de anestezie, operatie, prelevare si studiere tesuturi, si folosirea lor in scop didactic. E, totusi, spital universitar. Ok, actele sunt gata.

Vine un brancardier dupa mine. Ma duc spre usa, si ma opreste:

– Papuci nu aveti?
– Nu am.
– Pai si cum mergeti pana in sala?
– …
– Hai ca intreb la fete, poate au ele. Oh, nu au. Ok, haideti ca va dau niste „botosei” de unica folosinta.

Si…in sosete si botoseii aia de spital, am pornit pe jos, am luat liftul, si m-am tarat spre sala de operatii. Fara scaun rulant. De ce? Nu stiu.

Sala de operatii e mica si rece. Luminata puternic. Sunt acolo cel putin 6 persoane. Brancadrierul iese. O asistenta imi spune sa urc pe masa.

– Haideti, jos pijamalele si sus pe masa!
– Tot?
– Dada,  tot.

Ma dezbrac, complet, si ma cocot pe masa. Din fericire nu e inalta. Cineva impacheteaza pijamalele si eu stau acolo…in vazul tuturor. E frig, si incerc sa ma linistesc singura. Cineva vine in sfarsit cu un camp operator  – o bucata de panza verde si mare, si ma acopera. Ma simt ceva mai OK.
In jurul meu e agitatie mare: nu e sigur cine face anestezia. Nu au venit inca valorile de coagulare de la vestita analiza, si nu e clar daca pot sau nu sa fiu operata. Toti sunt nervosi si agitati. Si probabil obositi. Intreb daca in fisa mea e trecut un medicament pe care il iau. Stiu ca poate cauza cheaguri, deci insist. Cineva ii transmite asta si doctorului, care e nedumerit de intrebarea mea. Repet informatia:

– Stiu ca afecteaza coagularea sangelui, si stiu ca in fisa nu e trecut. Am zis ca poate fi o informatie utila, D-le Dr.

Aici, nu am inteles ce s-a intamplat exact, dar Dl. Dr. explodeaza:

– CE IMI SPUNE EA MIE CE SA FAC? CE MA INTERESEAZA PE MINE ASA CEVA? CE PROSTIE E ASTA? AI STAT CU APENDICITA AIA SI AI SUFERIT ANI DE ZILE SI VII NOAPTEA LA SPITAL?
CE INSEAMNA ASTA SA VII NOAPTEA LA SPITAL? NU PUTEAI SA VII SI TU ZIUA, PE LUMINA? SA FI VENIT PE LUMINA! ASA CA OAMENII NORMALI! CE INSEAMNA SA VII LA 3 DIMINEATA LA SPITAL ASA, LA ORELE ASTEA?
AM AVUT O GARDA DE CACAT, OAMENII ASTIA CARE…

Marturisesc ca aici nu am mai ascultat, pentru ca mi-a inghetat creierul. Pur si simplu am fost atat de socata de urletele constante indreptate spre mine ca m-am facut mica sub carpa aia verde si am inchis ochii. Nu va pot explica vulnerabilitatea acelui moment, in care dezbracata sub o carpa, cu cel putin 6-7 oameni in jurul meu, persoana care tine in mana un cutit ascutit incepe sa urle la tine cu o asemenea violenta, si atat de dezarticulat si de … lipsit de orice logica. A fost inspaimantator. Si dupa ce m-am linistit, m-am infuriat teribil.

Cum a pornit, izbucnirea s-a si oprit, si nimeni nu a clipit macar. Eu am cantarit foarte serios sa ma dau jos de pe masa de operatie si sa plec la alt spital, dar…hainele mele erau in salon, si la oricare alt spital ar fi trebuit sa repet toate analizele…inclusiv cele de coagulare…am zis ca nu merita riscul, pentru sanatatea mea, sa fac un asemenea gest. Dar am fost foarte tentata. Cum am mers pe picioare pana in sala, as fi mers si la alt spital. Serios. Doar ca ar fi trebuit sa ma si dezlege cineva de la maini, pentru ca da, cum te urci pe masa, esti legat de maini cu tifon – de masa de operatie…

Acum, as mai dori sa fac doua precizari:

Intregul personal medical dezbatea, si incerca sa ma conving sa fac anestezie generala si nu rahi-anestezie. Cum:

Doctorul:

– Esti mai fricoasa asa de fel? Depresiva?
– Fricoasa, niciodata. Depresiva, da. Am istoric de sindrom depresiv-anxios.
– Adica ce inseamna? Te-ai diagnosticat tu?
– Adica ma duc la psihoterapie?
– Aha, aha.

Din spate de undeva:

– Pai daca iei pastilute pentru depresie, clar afecteaza anestezia…ar trebui sa facem generala…
– Nu iau nici un fel de pastile pentru depresie. Doar terapie!
– Ah, doar terapie…dar sa stii totusi, ca daca faci rahi, o sa fii constienta. Daca te sperii si incepi sa faci aici ca toate alea?
– …

La cinci-zece minute dupa izbucnirea D-lui Dr., se decide colectiv ca exista suficiente informatii partiale legate de coagulare, si se decide ce anestezist va veni sa ajute, astfel ca putem incepe.

Cineva deasupra mea vine si zice:

– Cum te simti? Esti speriata? Ti-e frica? Nu as vrea sa iti creasca tensiunea, sau ceva…
– Nu, si nu. Ma simt OK. Am doar niste nervi…
– Nervi? De ce nervi?
– Eh, nu e important…trece. Toate trec.
– A, da? Pai sa vezi cum e cand ne enervam noi! Ia baga-i ma un 1ml de…
(…aici nu am retinut, dar presupun ca era un calmant sau debutul anesteziei, pentru ca din punctul asta nu mai tin minte nimic).

Asta a fost al treilea moment in care am simtit ca diagnosticul meu de depresie ma transforma in ceva imprevizibil, si deci nedorit in sala lor de operatii. Si de asemenea, ma transforma in ceva inferior. Oare in spitalele din Romania nu e bine sa fii sincer cu medicii? Nu e bine sa dai toate informatiile, pentru ca este in dezinteresul tau ca pacient? Mie mi se pare foarte periculos. Automat am fost tratata de parca aveam ceva neplacut si murdar cumva. Cred ca asa se simte discriminarea intr-un act medical.

Mi s-a spus ca anestezistul va veni sa imi explice ce se va intampla, si vom alege impreuna ce si cum. Asta nu s-a mai intamplat.
Am mentionat inainte de cele de mai sus ca as prefera anestezie generala (stiu ca nu am reactii adverse, stiu ca sunt sanatoasa), si stiu si ce complicata e revenirea din rahi-anestezie si ce efecte secundare poate avea. Deci generala a fost.

Ce nu am inteles e de ce personalul medical a incercat sa imi induca ideea de anestezie generala si sa ma sperie de rahi-anestezie cu ideea unui atac anxios, in loc sa imi explice riscurile si beneficiile si eventualele lor ingrijorari la cazul meu specific.
Eu banuiesc ca doreau sa imi impuna anestezie generala…pentru ca era mai simplu pentru ei.
Inca o data, informarea pacientului in acest caz este minunata, dar straluceste prin absenta!

As mai dori sa fac o precizare: nivelul de munca din SUUB este foarte mare. Se vede, de la prima privire. Nimeni nu mi-a cerut bani, nimeni nu a insinuat macar asa ceva.
Personalul medical este cel mai probabil epuizat. Problemele administrative sunt evidente si ele, si cel mai probabil cauzeaza si ele o mare parte din uzura mentala a medicilor, asistentelor, etc.

Dar nimic din toate astea nu scuza atitudinea oribila a medicului din sala de operatie, si completa lipsa de profesionalism  – atat a lui, cat si a celor care au participat la joculetul asta de-a depresia si anestezia.

Nu stiu ce sa va zic, eu am un gol in stomac, la ideea tuturor oamenilor care trec prin aceste locuri de tortura care sunt spitalele noastre, si nu au pe nimeni care sa le ia apararea, si care sa inteleaga din context ce se intampla, pentru ca altfel…nimeni nu iti spune nimic.

Aceasta postare Spitalul Universitar de Urgenta – Operatia – 2 a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Prefatez totul cu faptul ca am de gand sa fac si toate demersurile necesare pe cale oficiala: reclamatii, adrese, etc., pentru a semnala cele de mai jos autoritatilor competente. Randurile de mai jos sunt descrierea evenimentelor, asa cum au fost ele experimentate de mine in acest sir de evenimente.

Am ajuns joi seara, 26 Ianuarie 2023, la ora 22:30 la UPU a Spitalului Universitar de Urgenta Bucuresti.

Am trecut prin triaj aproape imediat – acuzand dureri abdominale severe in partea dreapta jos a abdomenului, dureri la respiratie si slabiciune generala. Si…am asteptat.

Doua ore si jumatate de asteptare in frigul ingrozitor al salii de asteptare –  care nu este nici incalzita si care este mereu in fierbere de la circulatia pacientilor si apartinatorilor lor.

Primul set de analize este consemnat la ora 00:54 pe data de 27 Ianuarie. 

A fost nevoie de interventia a 3  asistente si de 8 incercari, intrucat frigul din sala de asteptare si starea mea fizica au facut venele mele si asa firave sa devina imposibil de localizat. Cu aceasta ocazie mi-a fost recoltata o eprubeta de sange pentru analize. Cel putin eu asta imi amintesc cu exactitate: o eprubeta cu capac rosu.

La putin timp dupa, am fost informata de o asistenta ca am nevoie de o ecografie si de o radiografie, si condusa la radiologie. Unde am asteptat ca sa intru si ca sa primesc rezultatele aproximativ inca o ora. Apoi am mers la ecografie, unde am avut acelasi timp de asteptare, intrucat in cabinet nu era nici un doctor disponibil in acel moment.

Deci inca doua ore. Aceleasi dureri, doar ca mai puternice, si frigul generalizat au intregit tabloul asteptarii mele.

M-am prezentat din nou asistentelor in camera unde mi s-a luat sange initial, si am intrebat care sunt pasii urmatori.
Mi s-a spus sa astept. Am asteptat pe un scaun, in spatiul acum eliberat pentru curatenie. Si am asteptat, si am asteptat.
Cred ca in acest punct era cam 3 sau 3:30 noaptea.

Am intrebat la un moment dat daca nu voi vedea si un doctor, intrucat pana atunci nu vazusem decat asistente. Mi s-a replicat, aratandu-mi foile de analize – cu parafe ale unor medici pe ele:

– Cum doamna, nu v-a vazut nimeni? Uitati aici!

Pe mine nu ma consultase in acel moment nici un medic.

In jurul orei 4 dimineata am mers din nou la asistente si le-am intrebat ce anume astept, si de ce. Au parut surprinse ca mai sunt acolo, si mi-au spus:

– Stati sa verificam. Cum va numiti?
Le-am aratat fisa mea pe masa lor.
– Pai aveti consult de chirurgie, acolo ar trebui sa mergeti.
– Si unde anume trebuie sa ajung?
– Va conduce cineva, imediat.

Am ajuns relativ repede in sala de consult pentru chirurgie, si din nou, am asteptat.

Cand a devenit disponibil un medic, doamna doctor (presupun ca era doctor rezident, dar nu s-a prezentat asa ca nu stiu coordonate), a venit, si m-a consultat: intrebari, observatie, palpare. Nu mi-a oferit nici un fel de concluzii, si a plecat din incapere.
Notez aici ca in fisa de externare este mentionat un tuseu rectal printre investigatiile initiale la internare. Evident, acest tuseu rectal e inexistent.
Asistentul care m-a condus aici a venit la mine si mi-a zis:

– Se pare ca e totusi apendicita.

La aproximativ alta jumatate de ora dupa, dar deja timpul curgea diferit datorita durerilor pe care le aveam  – crescute in intensitate, a venit un alt medic si mi-a repetat consultul de mai devreme. Nu s-a prezentat. Nu mi-a oferit nici un fel de concluzii.

Dupa consult, am auzit in incapere instructiuni pentru medicul care presupun ca era doamna doctor rezident:

Internare, operatie. Apendicita. Subliniez inca o data: mie personal nu mi s-a oferit nici un diagnostic in acel moment, si nici nu mi s-au prezentat nici suspiciuni, nici metode de tratament, nici optiuni, nimic. Ambii medici au plecat din incapere.

Am intrebat din nou asistentul care e procedura, ce se va intampla, care sunt pasii urmatori.

Procedurile de internare au fost demarate, dar s-a descoperit ca din analizele necesare, care trebuiau efectuate la intrarea in UPU, lipsea analiza pentru factorii de coagulare. Pentru operatie, evident, informatii necesare. Fisa de internare noteaza ora 04:50 ca ora de internare. 

Mi s-a recoltat din nou sange. Asteptare de 45 de minute pentru rezultate. Suna telefonul, si se transmite ca sangele s-a coagulat in drum spre laborator.
O a doua recoltare de sange. In acest moment am ambele maini pline de vanatai, si nu mai am vene disponibile aproape deloc.

Mi se proceseaza internarea, si sunt dusa in salon. Aici semnez foi: procesare de date, acord de prelevare mostre de tesut si sange pentru scopuri didactice, acord anestezie, acord operatie, etcaetera. Toate acestea cu d-na doctor rezident. Mai mentionez inca o data ca nici pana acum nu mi s-a prezentat vreun medic sau vreun diagnostic oficial. Bine ca auzisem eu in incapare pentru ce imi dau acordul. Bravo, Alexandra!

La ora 6:00 dimineata sunt in sala de operatii.

Rezultatele de la testul de sange pentru coagulare nu sosisera inca, desi eu eram pe masa de operatii, asteptand anestezia. Au sosit, partial, suficient pentru demararea procedurilor.

Cinci ore si jumatate de asteptare pentru consult final si internare.

Dar ceea ce ma deranjeaza nu este asteptarea. Inteleg procedurile de triaj (desi sunt cel putin dubioase la SUUB), si faptul ca pacientii care vin cu ambulanta au prioritate.

Ma deranjeaza profund lipsa de comunicare a pasilor necesari, asteptarea care te transforma incet dar sigur intr-o masa amorfa de durere si confuzie, si faptul ca nimeni nu iti explica ceea ce se va intampla cu tine pe termen scurt: ai de facut x, y, z, ti se vor intampla a, b, si c lucruri. Ai vreo opinie, vreo informatie de adaugat, ceva nelamuriri? Nimic.

In schimb, va pot spune cu mandrie, ca pe fisa de triaj scria ca sunt: constienta, cooperanta si comunicativa cu personalul medical.

Aceasta postare Spitalul Universitar de Urgenta – O noapte la UPU – 1 a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Photo by Annie Spratt on Unsplash.

Aceasta postare Frig a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Fiecare dintre noi lupta. Cumva luptele noastre interioare si exterioare fac parte din existenta. Vin la pachet cu ea.

Depinde cat de poetic vrei sa fii: framantari, demoni interiori, dureri sau inadecvari. Oricum le-ar fi numele, toti avem asa ceva. Bagaje care dor sau au devenit prea grele si fix, dar fix de aia dor.

Pentru unii, lupta asta e drumul catre fericire. Toti o dorim. Dincolo de necesitatile imediate, toti tindem catre ceva. Unora ne sta inainte o piedica sau o serie de piedici catre aceasta fericire.

Concept abstract sau poate uneori foarte concret, pentru unii.

E absenta durerii, fericirea? Nu cred.

Sunt clipe in viata in care pana si durerea se ascunde, pierita. Clipe in care e atat de mult de trait, atat de imens de mult ca pur si simplu nu mai doare: durerea fizica dispare sub un val de adrenalina care incearca sa te tina in viata, durerea emotionala se retrage in adanc – aparent dispare, ca sa ramai cat de cat functional. Disociezi, tot ca sa supravietuiesti. Si nu te doare. Dar te face asta fericit? Nu. Te lipseste asta de lupta? Nu.

Adrenalina dispare, si va trebui sa iti vindeci ranile. Sa accepti cicatricile. Durerea aia speriata de sine va reveni la suprafata si va trebui sa o iei strans in brate si sa o vindeci, altfel nu redevii om. Ci doar o parere de om.

Daca absenta durerii nu e fericire, atunci ce e fericirea?

Banii? Nu pentru mine. Banii pot facilita niste lucruri: securitate, hrana, sanatate, educatie si experiente. Dar nu pot produce, miraculos, fericire.

Daca nu banii, atunci poate dragostea? Poti sa iubesti profund si chiar sa fii iubit(a) inapoi, si sa fii profund nefericit(a). Nici iubirea nu garanteaza apriori fericirea.

Dreptul de a-ti urmari propria fericire este un scop uman fundamental, inclusiv in politica vremurilor noastre. Ce inseamna asta oare? Ca am invatat ceva din 1776 (anul semnarii Declaratiei de Independenta) pana acum, sau din 1689 in care John Locke postuleaza pentru prima data ca „cea mai înaltă perfecțiune a naturii intelectuale constă într-o căutare atentă și constantă a fericirii adevărate și solide”?

Cautare, urmarire, fericire.

Personal, consider ca fericirea poate avea multe chipuri si infatisari, dar ca cel mai degraba o pot asemui cu o mare intinsa, in care traiesc pesti. Nu ii vezi mereu, dar stii ca sunt acolo. Argintii si jucausi, mai multi sau mai putini, sunt acolo. A-i vedea sau a-i prinde e fericirea, dar e un moment fix in timp. Nu poti trai cu pestele in mana: scapa, fuge. Sau il pescuiesti si il mananci. Sau o pot asemui cu un sirag de margele pretioase. Intre fiecare margaritar si urmatorul  – e lant, sau matase. Fericirea e o colectie de lucruri, de sentimente, de momente. Toate finite si toate pretioase tocmai din acest motiv.

Am descoperit in mine lupte care nu stiam ca se duc, sau ca ar trebui bagate in seama. Am descoperit lipsuri de care ieri nu eram constienta. In ultimii ani, prin terapie, cu ajutorul prietenilor dragi  si uneori cu (prea) multa auto-analiza am facut multi pasi inainte ca sa ma cunosc. Ca sa aflu ce sa vindec. Ca sa aflu unde gresesc. Sa stiu cu ce sa lupt.

Poza de Ian Chen de pe Unsplash.

Cred ca pe alocuri ma gandesc prea mult la unele lucruri din mine. Poate as fi o idee mai fericita daca as analiza mai putin. Poate, dar nu cred ca asa sunt construita.

Nu am un raspuns cu privire la luptele astea, altul decat ca fiecare ne ciocnim de ele. Si ca indiferent ca ele sunt vizibile (o boala, o pierdere), sau invizibile (respingerea celorlalti, sentimentul ca nu esti suficient, anxietatea sau depresia), cele mai importante lupte se dau pe interior.

Victoria din interior se rasfrange si in afara. Fie ca lupti cu mintea ta, cu neputinta ta, cu emotiile tale, cu dorintele tale – fiecare victorie in a te cunoaste si a te conduce mai bine te transforma: poate un zambet mai larg, sau o privire mai senina. Sau o capacitate mai mare de a-i ajuta pe altii.

Cele mai importante lupte sunt pe interior.

Si nici cu privire la fericire nu am un raspuns definitiv. E bine sa alergam dupa ea, cata vreme in alergare ramanem constienti ca momentele in care nu sunt pesti in preajma sau nu avem un margaritar sub degete sunt si ele pretioase in sine. Pentru ca si fericirea, si viata in sine, tot pe interior se masoara.

Nu stiu tu cu ce lupti, sau ce inseamna fericirea pentru tine. Dar sper sa afli. Sa afli, sa invingi, sa iti fie (mai) bine. Zi de zi.

Aceasta postare Pe interior a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Am obosit de atata stat in casa, de masti, de restrictii, de limite, de izolare. De aproape un an de zile deja, imi tiuie urechile a pustiu. Sunt zile – uneori saptamani – in care, daca nu as avea balcon deschis nu as sti cum arata cerul.

Am sa ma vaccinez in secunda doi dupa ce sunt pogramata. Am stat in casa si am urmat cu sfintentie regulile, recomandarile specialistilor si legile.
Nu mi-am vazut familia, prietenii, decat cu precautii si uneori cu autoizolare ulterioara.

Am obosit. Si cu toate astea, eu sunt privilegiata. Nu am datorii, nu am credite, nu am suferit nici un fel de pierderi financiare in acest an de pandemie. Am un loc de munca extraordinar, si o echipa cu care sunt binecuvantata sa lucrez.

Stiti de ce respect regulile cu atata determinare?

Pentru ca, desi neinfectat cu COVID-19, sotul meu a murit singur in spital din cauza acestei pandemii. Carantinat primele zile pana a primit testul negativ, apoi singur in salon din cauza protocoalelor, Razvan a trait ultimele zile zingur si speriat intr-un spital la inceput de criza.

A murit singur, intelegeti? Fara drept de vizita in spital, singur in salon, fara optiunea de a iesi afara la aer, fara pachet de acasa. Singur.

Ca el, sunt sute de mii in Romania. 23.409 din acestia au murit la fel de singuri ca Razvan, doar ca in chinuri groaznice, greu de imaginat.
Medicii si asistentele sunt epuizati: „Am internat 2 pacienti, am pierdut unul. Am externat o persoana.”. Cam asa suna bilanturile zilnice, in care nu au timp sa proceseze ce inseamna „am pierdut unul”. Unul ca Razvan.

Singur. Speriat. In chinuri.

Inteleg dreptul la protest si la opinii diferite, inteleg si inversunarea unora de aceeasi parere cu mine sau de pareri opuse.

Ce nu inteleg si nu vreau sa accept sunt dezbinarea (pe care o urmaresc unii), batjocura (la care ne supunem reciproc, dar si la care sunt supusi medicii), politizarea Mortii (nu v-a rasuflat pe la ceafa, nu-i asa? e greu de inteles stiu, dar nu imposibil), si in general atitudinea asta violenta unde daca nu gandesti exact ca mine, esti dusmanul meu si iti arunc cu pietre si tomberoane in cap.
De aceea eu vreau dezbatere si voi tine mereu o linie de dialog deschisa cu oricine, oricand. Voi respecta opiniile celorlalti.
Dar voi combate dezinformarea, voi milita pentru vaccinare, si voi respecta restrictiile la litera.
Pentru ca nu vreau ca eu sa fiu cauza cuiva care moare singur si deznadajduit pe un pat de spital. Ca Razvan.

Te iubesc, Greiere, si daca erai aici probabil ne-am fi ciondanit nitel; tu cu spiritul tau anarhist, eu cu nevoia mea de a planifica si de a lupta pentru a iesi din criza. Dar tot am fi stat cuminti in casa. Stiu bine asta.

Aceasta postare Restrictii, limite, izolare a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Nici nu stiu de unde sa incep randurile astea. De la inceput.

In ceata

Traiesc nitel utopic de 7 luni de zile. De cand am primit acel telefon. De cand a murit Razvan.

O combinatie de tarie care vine de Sus si un fel de determinare sa traiesc mai departe care e pura incapatanare de fapt, daca ma gandesc bine.

Am tot spus, cu acelasi ton pe care il folosea Scarlett O’Hara, in mantra ei: „Pas cu pas!”. Fiecare zi cu problemele ei, altfel daca le lasi pe toate sa iti cada in cap, ramai lancezind aiurea pe canapea cu saptamanile.

Primele luni au trecut dureros, spasmodic si cetos. Am observat ca pur si simplu pe alocuri mi-e greu sa gandesc. O oboseala crunta asa, ca stare de a fi, si in acelasi timp ceva dedesubt clocotind. Le-am trecut respirand si incercand sa stiu ce am de facut pentru supravietuirea imediata: sa decid unde ma mut, cum sa tin in viata pisica, acvariul, si sa am grija nu ma imbolnavesc.

Nu m-as fi descurcat fara familie, prieteni, biserica. Nu am mai fost atat de pierduta si de neajutorata niciodata in viata. Si nici atat de tare.

Rosu

Apoi, am cunoscut din intamplare pe cineva care s-a dovedit un prieten si un om extraordinar. Sa-i spunem S. Cineva care m-a tratat ca pe un om care se ridica, nu care rataceste. Si care mi-a aratat ca acel clocot e dorinta de a fi vie. Ce inteleg eu prin asta?

Sotul meu a murit, si eu nu ma pot arunca in moarte dupa el. Am pierdut ceva imposibil de inlocuit, jumatate din mine. Din fiinta mea, din inima mea, din gandurile si sufletul meu.
Si ce am pierdut eu o sa doara mereu, pana cand nu va mai fi durere.

Insa eu nu am murit.

Si asta inseamna ca eu trebuie sa merg mai departe. Sa imi regasesc un sens, un scop, o directie. Si ca asta nu se poate face decat traind, mergand inainte chiar daca momentan totul are lipsit de sens si de noima.

S. mi-a aratat ca trebuie sa tin la mine. Sa imi dau voie sa am valoare, si sa mi-o impun. Nu neaparat altora, ci mie. Ca merit sa fiu vie, linistita, ca am voie sa plang si sa rad, si mai ales am voie sa fiu cum am nevoie sa fiu.

Si mi-a mai zis sa fac totusi ceva cu parul ala al meu, ca nu ma prinde bine stilul de matura trista. Si atunci am ales din nou rosu.

Multumesc, S., ca esti un prieten adevarat, sincer, incisiv si ca daruindu-mi timpul tau – acceptandu-ma si scuturandu-ma, mi-ai redat pofta de viata.

Dragonul

M-am apucat de slabit anul trecut pe vremea asta. Aveam 86 de kg, si discutand cu Razvan, am ales cateva momente-cheie in care sa punctez calatoria asta de slabit, ca sa o internalizez mai bine. La 75 de kg, sa ma sui iarasi pe cal. Si am facut-o.
La 70 un tatuaj. M-a intrebat cu ce. Nu am stiut sa ii raspund atunci.

De-a lungul verii care a trecut am descoperit insa ce vreau. Un dragon. Care sa imi semene. Feminin si frumos, puternic si neabatut, care sa zboare si sa poata nimici prin foc, la nevoie, ce ii sta in cale. Am decis ca pot merge mai departe, si ca o sa o fac. Momentele astea de punctare au fost si trepte si hopuri de trecut. Mi-au facut bine, si m-au impins inainte, pas cu pas.

Si a aparut dragonul. Pe umarul stang. In zbor, cu aripi translucide, cu ochi adanci si flacari rosii atunci cand e cazul. Si intelepciune si rabdare.

Furtuna

Si acum? Pai asta ma intreb si eu.

Sunt doua lucruri la indemana de povestit. Ma intreba o prietena care ar fi scenariul ideal, daca nu mi-ar sta nimic in cale, si daca totul ar fi ideal. Inclusiv eu.

In rimul rand, idealul e in clipa asta o furtuna. Din aceea care reaseaza fundul marii, si croieste plaje noi. Care distruge pe alocuri, ca sa creeze in altele.

A fost liniste, de fapt inca este pe alocuri, o liniste asurzitoare in viata mea, si nu e vorba de plictiseala, e vorba de gol si absenta si neclaritate.

Asa ca acum, reconstruiesc. Cu aceeasi incapatanare care m-a tinut la suprafata in lunile de ceata, trec prin furtuna asta in care ma aflu, de bunavoie, si alung clipele de tacere, orele de liniste asurzitoare; si incerc sa reinvat sa zambesc, sa caut un scop si o directie care sa ma faca sa simt ca pot pasi inainte. Cu capul sus. Pas cu pas.

 ‘Cause you’re the storm that I believe in
And all this peace has been deceiving
I need some wind to get me sailing
So it’s the storm that I believe in

Traiesc o calatorie care altfel nu are cum sa se intample, pentru ca in timp de pace inselatoare colcaie tacerile si canapelele iti adorm visele. Trec pe aici, pentru ca am nevoie sa o fac, sa rascolesc tot ce am ramas si tot ce trebuie sa reconstruiesc.

Si doi, cuvantul cheie al furtunii e rabdarea.

Rabdarea sub sfichiurirea de vant, sub nisipul care huruie, sub vantul pe care trebuie sa inveti sa zbori fara rezerve. Pentru ca poti.

Si fara rabdarea de a zbura prin furtuna, de a cadea, de a mai sparge cate un stei de piatra izbindu-te de el, e aproape imposibil. Si oricum, clocotul ala a iesit la suprafata.

Pentru ca pot, si mi-o datorez. Si merit. Sa zbor. Sa traiesc.

Aceasta postare Pas cu pas a aparut prima data pe Corcodus.ro.

E aici si nu putem sa o ignoram. Cu toate necunoscutele ei.

ANGOÁSĂ s.f. 1. (Franțuzism) Neliniște, tulburare cauzată de o teamă puternică. ♦ Sentimentul înstrăinării omului în viziunea filozofiei existențialiste; conștiința condiției umane de ființă muritoare. [< fr. angoisse].

E peste tot in jur, si cu fiecare respiratie, la propriu, se apropie. Cumva e o prezenta in sine. Care strange, sufoca si care domina scena vietilor noastre – ajunsa peste noapte in prim-plan.

Si oricat am vrea, nu putem inchide ochii si sa speram ca maine totul va fi mai bine ca prin minune. 2020 a venit ca un tavalug peste noi: Australia in flacari, amenintari de razboi si acum o molima care ne paste pe toti, si care ne va lasa la final preschimbati. Ne va lasa altfel decat eram deunazi.

Altfel cum?

Nu stim, si in parte nici nu vrem sa stim. Nu putem sa planificam, nu putem schimba macazul. Angoasa vine din inevitabil, din necunoscut, din implacabilitatea situatiei dar si din multe resorturi interne pe care le simtim invartite, presate, intinse si scartaind in noi. Din noi.

Putem doar sa asteptam, sa facem cativa mici pasi  – individual dar si impreuna, ca raul sa nu fie raul cel mai rau.

Si asteptarea asta are cumva in ea ceva dureros. Ceva greu de miscat. Sa vrei sa lupti, sa vrei sa fugi si sa nu ai cu cine sau unde. Pentru ca…cine ne invata cum sa luptam cu un dusman invizibil, ubicuu si aparent mai puternic decat noi?

Secretul e insa in incapatanare si asteptare.

Stand asa in bataia timpului, simtindu-ne vremelnici, mai vremelnici ca pana ieri, si mai neputinciosi decat am stiut ca putem fi – nu ca indivizi, nu ca natiune, ci ca specie, stand pe loc si lasand sa treaca prin noi fricile, spaimele, frisoanele si incordandu-ne muschii mintii si ai inimii, vom sta pe loc.

Si la final ne vom fi cucerit angoasa. Incremenirea, mutenia adusa cu ea, dorinta de fuga. Ne vom fi cucerit pe noi insine.

Si victoria va fi in lucrurile mici: dupa ce vom fi vizionat toate filmele, jucat toate jocurile, citit toate cartile. Dupa ce ne vom fi tinut de mana pe cei dragi, dupa ce ne vom fi curatat casele, vom fi facut lectiile pentru scoala, dupa ce totul va fi facut, noi vom ramane acolo, cu ceva in minus: frica. Nu de bombe si de gloante, nu de dusmani in carne si oase, nu de ceva pentru care te poti inarma propriu-zis, ci de acele resorturi care stau sa plesneasca, si care inca scartaie – sub presiunea necunoscutului, a pericolului, a schimbarii.

Angoasa vine sa acopere, ca o viitura, totul. Planurile noastre, munca noastra. Pacea. Vine sa o scuture din temelii, ca sa vada pe ce fundatie e asezata.

Si in tacere, in casele noastre, in familiile noastre (chiar daca acum ne despart kilometri, orase sau continente ne uneste dragostea impartasita),  acolo vom invinge. Chiar daca tacerea e deseori intrerupta de sunetele ascutite ale mecanismelor noastre interne, care ne spun ca nu vom rezista presiunii – e o minciuna.

Omenirea poate. Noi putem.

Pacea mea e asezata pe stanca. Creste din stanca. Se ridica deasupra marii, deasupra viiturii. Si voi lasa angoasa sa bata, nelinistita si asurzitoare, in bazaltul pe care mi-am facut cuib.

Si va stropi, va mugi, isi va scutura valurile, va urla in zadar.

La final eu, noi, vom fi acolo.

#stamacasa

Aceasta postare Angoasa a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Cand te vad, in sfarsit, totul devine o idee mai colorat
Cand iti ating mana, simt cum se desparte ceata cotidianului
Si am un punct de referinta, stabil si concret, care mediaza
Intre mine si univers.

In spatiul ala in care ne atingem,
Desi intre atomii nostrii sunt leghe distanta
Totul devine mai clar.

Cand te iau in brate, in sfarsit, respir ceva mai liber
Pentru ca aerul e mai familiar, si totul miroase a tine
Cand iti aud vocea, ceva imperceptibil dar incontestabil
Se schimba in atmosfera din jur.

Si toate astea ard, ard in mine, asteptand doar secunda
Sa se arate la suprafata.
Si ard mocnit, in gand si in vis,
Si din cand in cand arunca jerbe imaginare de foc. Peste lume.
Care nu intelege de ce in noiembrie sunt focuri de artificii
Peste oras.

Cand in sfarsit imi zambesti, visul si gandul devin realitate
Si din mocnit, totul explodeaza, in batai de inima nestavilite
Si as da foc, magnific, la tot ce nu ne intereseaza sa pastram
Sa arda, sa se consume prin foc. Sa se curete.

Si toate ard, si ar arde si de jur imprejur, dar asta
Nu ar fi cuminte. Asa ca zambesc la randul meu, si astept
Sa imi spui, candva: arde tot. Am incredere in tine.
Si sa pasesti cu mine in mijlocul focului.

Aceasta postare In mijlocul focului a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Azi este cea mai misto zi de luni din istoria zilelor de luni.
As vrea sa invatam din acest sentiment de satisfactie. Sa il luam frumos de manutze si sa il ajutam sa creasca mare, ca intr-o tara in care cetatenii ei sunt mandri, drepti, si cinstiti.

Si sa nu uitam ca eforturile facute pentru votul de ieri (voluntarierea ca observatori, discutiile de interminabile de incurajare a votului, orele de asteptare la coada etc.) nu reprezinta un hei-rup de moment. Nicidecum. Reprezinta un efort concentrat pe termen lung, pe care noi romanii trebuie sa il facem pentru a ne apara democratia, libertatea si principiile.

O nota pentru tinerii vontanti:

Pe vremea cand in Romania, ca sa avem muzica buna trebuia facuta contrabanda ilegala, erau la putere parintii celor pe care ieri i-am pus nitel la punct. In aceeasi perioada, era ilegal sa ramai “la oras” dupa terminarea facultatii, daca erai din provincie. Ce inseamna asta pentru perspectivele unui job bun? Insemna ca puteai sa alegi desemnarea facuta de partid, sau sa ramai somer. Iar daca ramaneai somer, erai cautat cu Militia la usa, si amenintat zi de zi. Nu aveai cum sa iti depui CV-ul unde doreai, pur si simplu optiunea asta nu exista.

Ce vreau sa spun cu asta?

Ca in decembrie 1989 niste oameni au murit, au fost omorati de regimul comunist care dansa un dans al metamorfozei: dorea sa se preschimbe din ceausist in iliescianist dar sub umbrela Rusiei comuniste. Istoria a avut alte planuri, insa toti cei care aveau inainte de 1989 functii afiliate comunistilor, a doua zi din democratie si-au schimbat titulaturile (din tovarasi in cetateni), numele de functie (din reprezentanti ai securitatii si partidului in denumiri mai onorabile), dar totul a fost de fatada. Pentru ca si acum, la 30 de ani dupa acel moment, noi luptam cu generatia de oameni careia i-au dat nastere comunistii de atunci.

Pentru ca lupul si-a schimbat pielea, dar naravul nu. In acesti 30 de ani, tari din jurul nostru care nu au fost sufocate de radacinile comunismului au evoluat si noi inca ne luptam cu balaurul.

E nevoie de tine. De mine. E nevoie sa intelegem ce inseamna democratia, si sa o traim ca atare.

Nu e suficient doar un hashtag, sau un protest insufletit in Piata Victoriei. Ne ajuta, ne organizeaza si ne anima, dar nu sunt suficiente.

Lupta cea mare e la vot. Si o prezenta la fiecare scrutin, cu buletinul in mana si asteptand indarjiti sa punem stampila este singurul lucru care poate sa puna punct metamorfozei Partidului Comunist Roman. Schema de mai jos e facuta inainte de alegerile din 2016, si descrie permutarile si spasmele balaurului comunist. Care va continua daca nu e oprit.

Insa cel mai bun zid de aparare e o multime de oameni care stiu ce doresc sa voteze, si care o fac disciplinat.

Prima poza din acest articol e cu parintii mei. La vremea ei a fost cauza unui mare scandal: erau amandoi in facultate si poza, relatia lor si faptul ca s-au sarutat in public (poza e facuta pe malul Dambovitei, foarte aproape de intrarea in facultatea de medicina veterinara), a ajuns in atentia profesorilor, a parintilor lor si practic a intregii facultati. Au riscat sa fie exmatriculati, si lucrurile s-au oprit doar in ceasul 11, foarte greoi. Inclusiv bunica mea, care era cadru didactic in aceeasi facultate a avut de suferit din cauza asta.

Discutiile sunt lungi, dar sistemul i-a impiedicat sa se mute impreuna dupa casatorie (nu din cauza pozei, ci pentru ca fiecare avea serviciul in alta parte si era cam ilegal sa iti dai demisia), i-a impiedicat sa isi gaseasca locuri de munca unde ar fi dorit ei sa o faca, i-a impiedicat pana la urma sa ia toate deciziile pe care orice tanar(a) azi e liber(a) sa le ia pentru viata sa.

Ce avem de aparat noi, dragii mei?

Libertatea de a merge oriunde dorim, libertatea de a decide ce facultate si ce serviciu sa alegem, libertatea de a alege ce muzica vrem sa ascultam si cu cine, libertatea de a vota pe cine dorim, libertatea de a pune la colt un partid sau un intreg aparat guvernamental prin exprimarea votului nostru.

Pentru ca tirania incepe cu lucruri mici: un articol de ziar (sau blog), interzis. Sau pentru care poti risca sa nu mai ajungi acasa – pentru ca nu i-a placut lui…sa zicem Tariceanu ce contine. Acapararea puterii, a institutiilor si a fluxului de bani. In felul asta scolile se vestejesc si devin locuri de tortura, fara fonduri si cu profesori slab spre deloc pregatiti. Spitale devin locuri in care intri cu un picior rupt sau o pneumonie si pleci in sicriu, de la infectiile spitalicesti.

Si continua cu un asalt asupra justitiei si legislatiei, care pune tot ce inseamna control in mana cui nu trebuie. Control care se extinde prin numirea in functie a nepotului, a cumnatului sau a amantelor  – in pozitie cheie, de decizie si executare de politici publice. Stiti voi, urmasii colunistilor de atunci. Acum la a 3-a generatie post-revolutie.

Si poate continua foarte usor, cu ajutorul balaurului, si al masinariei de propaganda care continua sa invarta minciuni si fabulatii aiuritoare.

Avem de aparat normalitatea. Si pentru asta e nevoie sa continuam sa facem ce am facut si pana acum:

Sa fim vocali, prezenti, implicati.

Sa nu uitam ca democratia se mentine in picioare atunci cand fiecare dintre noi se implica si isi joaca rolul de cetatean al unui stat hibrid ca al nostru: stat european cu mostenirea balaurului parazit – care nu va inceta sa scoata capete noi daca e lasat netratat.

Singurul tratament valid e votul informat, si dat consecvent: ca pedeapsa pentru minciuni sau coruptie sau incurajare pentru o treaba bine facuta.

Aceasta postare Cea mai misto zi de luni: pentru tinerii votanti a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Viata se strecoara-nainte
Ca un covor de verdeata,
Se asterne – Cucerind orase parasite
Drumuri prafuite
Inimi vestejite.

Inainteaza sarind peste garduri
Musteste din campuri de lupta
Bea sangele scurs din violenta abrupta
Preschimba moartea in rauri de flori
Si schimba fata pamantului.

Rodeste pe aiurea caprifoi
Sau trifoi cu trei-patru foi
Flori de migdal si corcodus.

Viata se repede inainte
Alearga, si creste mare:
Ca un copilas care isi descopera
Cu mirare, picioarele

Si daca nu are loc sa treaca, zboara
Facandu-si din vise si dor aripi.

Se ia la tranta cu ce e cazut,
Mereu, mereu inainte

Viata zboara, se repede, se strecoara.
Viata alearga inainte,
Chiar daca se impiedica sau cade.

Aceasta postare Viata a aparut prima data pe Corcodus.ro.

A trecut un an de cand a plecat dintre noi. Si inca nu am un sir de ganduri coerente despre pierderea asta. Nu am vrut sa treaca anul asta, dar nici puterea sa scriu despre asta nu am avut-o. Poate ca inca nu o am pe deplin. Nu am vrut sa astept un an.

In ziua in care a murit am fost acolo, si am luat-o in brate ca pe un copil. Am ridicat-o usurel din pat, si m-am asezat asa, ca un spatar, in spatele ei. Si i-am vorbit, am imbratisat-o, i-am spus ca o iubesc. I-am multumit pentru tot ce a facut pentru mine. Si am sperat ca dragostea dintre noi ne va lega in continuare cu un fir invizibil, si indistructibil.

Cateva ore mai tarziu a murit. Discret, ingrozitor de discret, in liniste. Cumva, de asteptat dar si incredibil de graitor pentru intreaga ei fiinta.

Mica a fost fiinta a carei iubire m-a salvat de la o viata care ar fi fost…am avut o copilarie neobisnuita. Nu am vrut sa astept un an.

Ea a avut 6 matusi din partea mamei ei. Toate Tușile s-au adunat cumva in viata ei – si a familiei ei – si si-au crescut impreuna toti copiii. Aveau o viata atat de impletita unii cu altii, incat nu isi anuntau vizitele unii altora, chiar si din afara orasului. Era chiar normal sa ajungi acasa si sa o vezi pe Tusi cu Unchiul ca au venit la tine, au facut de mancare, ti-au facut curat si ti-au culcat copiii, si apoi te asteapta cu un pahar de vin seara la o vorba buna.

La fel m-a iubit si pe mine. Si nu doar pe mine, ci pe noi toti. A daruit tot ce a putut din sine, ca sa ne faca pe noi intregi, sa ne simtim iubiti si protejati.

Era micuta rau de tot ca o tufa de caprifoi, si Ticu era inalt ca un stejar. Si cand era suparat nu ii statea nimeni in cale – doar ea cu o vorba buna.

Nu am vrut sa astept un an, dar observ ca e greu de scris printre lacrimi, si ca nu am prea multa coerenta in idei.

Nu am vrut sa astept un an. Moartea e greu de conceptualizat si de inteles, si nu pot decat sa sper ca dincolo de moarte, firul ala invizibil ne va trage iarasi aproape una de alta. Pentru ca dragostea dintre noi, dragostea pe care m-a invatat ea sa o simt, sa o cultiv, sa o inteleg, a venit de dincolo de noi. A fost dragoste din Dragostea Lui.

Imi povestea la un moment dar Mica de o muzica de pian pe care o auzea dintr-o casa a unor vecini, cand era ea insasi fetita. O viata intreaga apoi si-a cantat in palme acordurile auzite atunci: erau muzica de inchinare venita dintr-o casa de credinciosi.

Mi-a spus cineva cam acum un an, tin minte in ceata  – tot anul trecut e cam in ceata, sa stiti – mi-a spus deci ca acolo unde e Dragostea adevarata acolo e negresit si Dumnezeu. Asta e speranta mea, speranta revederii dincolo. Speranta ca iubind la fel, ca simtind la fel, ne vom indrepta spre acelasi loc amandoua.

Pentru ca  „Acum deci rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. 1 Corinteni 13:13″.

Am ales sa imi scriu undeva cuvintele astea, ca speranta a regasirii. Si pana la urma le-am scris pe mana stanga. Sa imi fie mereu sub ochi. Una dintre pietrele mele de aducere aminte. Mi-am facut acest tatuaj ca sprijin de iesire din cea mai adanca durere a vietii mele, si am ales sa il inchei cu punct di virgula. Pentru ca acum multi ani, dragostea ei a fost singura care m-a ajutat sa resping ideatia de suicid, si toate planurile aferente despre asta. Insa dincolo de pierderea ei, am ce mi-a lasat mostenire: m-a invatat sa iubesc. Si am pus punct si virgula pentru ca viata continua. Asa cum a continuat atunci, asa cum continua si acum, iar sprijnita pe Dragostea celui de Sus pot merge si eu inainte. Pana la urma am asteptat un an. Un an si o luna, si cateva zile. Sa nu le mai numar. Sa nu le mai numar. Love keeps us kind, when life leaves us blind.

P.S. Si Chester. Si de el imi aduc aminte des.

Aceasta postare Nu am vrut sa astept un an a aparut prima data pe Corcodus.ro.

Pentru ca anul trecut nu am putut trece si printr-o aniversare, am lasat-o sa treaca pur si simplu. S-au aglomerat atatea lucruri in parcursul a cateva luni de zile ca nu am stiut incotro sa ma duc sa respir, asa ca m-am dat la fund ca sa treaca valul, si cu asta basta. Asa ca scriu articolul asta, la 34 de ani.

Scriu aici, ca sa tin minte peste 20 de ani, cine eram cand eram cu vise in priviri, carti sub pat si vant in par, acum 10-15 ani de zile. 🙂

• Eram nocturna

Sunt si azi, dar acum motivele sunt diferite. Pe vremea de care va spun, stateam noptile cu prietenii in fata curtii si pur si simplu traiam. Ca sa stam noaptea pe strada utilizam o gramada de metode subversive (precum furisatul afara pe ferestre, sarit de ziduri si garduri, pracrtic un parkour pe intuneric si fara zgomot, ca niste mici ninja). Parintii mei au aflat de-abia anul asta ce sotii faceam noi pe atunci. Eu si frate-meu. 🙂

• Citeam mai mult

Asta trebuie sa o reiau cu aceeasi intensitate. Solutia e mai putin sau deloc TV (mare pacoste, simt ca ucide neuronii, mai ales in ultima perioada). Musai. Imi promit ca la anul pe vremea asta sa nu imi para rau de lista de volume citite.

• Eram mult mai curajoasa

Mi-am descoperit, cercetand adanc o serie de anxietati si de spaime pe care nu le aveam acum 15-20 de ani. De exemplu mi-e scarba/frica de gandaci de bucatarie. Eu care salvam viespi, ocroteam paianjeni (asta inca fac), si care nu ma temeam de serpi. Bine, nici acum nu ma tem de serpi, sau paianjeni. Dar de gandacii de bucatarie…da. Nu m-am stricat de tot, asa-i?

• Sufar de depresie si anxietate

Multa vreme nu am realizat. Am crezut ca starile prin care trec sunt normale, sau ca pur si simplu „asa sunt eu”. A trebuit sa treaca aproape 14 ani de la primele semne ca ceva e foarte grav (primele tentative de suicid, ideile si planificarile de suicid) ca sa parcurg, cataloghez si inteleg cu adevarat tot ce simt.

Multe din momentele prin care trec acum au radacina in lucruri grele, in suferinte si dureri prin care am trecut. Mi-am adus aminte zilele trecute si am re-procesat perioada de dupa operatia la genunchi, care era sa ma lase infirma pe viata, si de procesul de recuperare. Am avut parte de niste cadre medicale extraordinare, dar si de oameni care mi-au frant spiritul, si care efectiv m-au torturat. Pana cand, cumva, am reusit sa imi asum ca nu voi mai merge niciodata corect, dar ca e ok. Nu merita sa raman in locul ala asa de intunecat, in care cineva are atata putere asupra mea si o foloseste gresit.

Imi aduc aminte si de relatia abuziva cu primul meu prieten. Cum mi-a luat aproape doi ani sa ies din relatia cea mai toxica si mai ingrozitoare a vietii mele, si cat de grea a fost vindecarea.

• Imaginea mea de sine e alta, dar nu tocmai

Mi-am redefinit modul in care ma gandesc la mine, in anii astia, de cateva ori. Acum, practic, cred despre mine ca investesc cat pot de mult in relatiile cu ceilalti, si ca investitia asta e ceea ce conteaza cel mai mult. Comoara mea din Cer va fi alcatuita din cat de mult am iubit, inteles, ajutat si sprijinit pe cel/cea de langa mine. Cum arat, cum ma simt, ce port, cati bani am in banca sunt irelevanti. Acum ceva ani credeam ca importanta e atentia pe care mi-o acorda ceilalti, si cat de mult ma iubesc ei pe mine. Uneori inca ma lupt cu chestia asta, insa. Recunosc.

• Ma sustine bunatatea Lui Dumnezeu

De la varste foarte mici am simtit ca exista intre mine si Cer o senzatie de apropiere, de familiaritate. Si senzatia asta a crescut, si s-a intarit, si azi e o tesatura de sentimente, fapte, idei, intamplari, certitudini si promisiuni care ma tin dreapta. In picioare. Cu puterea de a merge inainte, cu toate imperfectiunile si asperitatile si lacunele mele.

• Am avut mereu in preajma oameni minunati

De prin liceu ma tot uit in jur si descopar cata frunza si iarba de oameni faini am in jur. Oameni de la care invat, oameni care imi arata ca le pasa, oameni care imi sunt exemplu, oameni care nu se sfiesc sa dea o mana de ajutor, oameni care incurajeaza, oameni care investesc in altii si in viitorul acestei tari.

• Razvan

Inainte sa fie pe firmament ideea de casartorie, am stiut ca vreau un barbat care sa ma iubeasca si care sa il iubeasca pe Dumnezeu. In perioada de dinainte de a ne casatori am ingenuncheat si m-am rugat peste viitorul nostru, stiind ca vor fi momente in care voi vrea sa stiu ca am ales bine amandoi, si ca familia noastra e in grija Lui. Asa a fost, au fost momente mai putin roz, momente de lupta si de lacrimi. Dar nicicand nu m-a parasit convingerea ca noi doi suntem din Mana Lui. Si ca am primit un barbat care ma iubeste si care Il iubeste. Si vreau sa ma ridic mereu la inaltimea acestor doua iubiri. Pentru ca fara tine nimic nu ar fi la fel. Totul ar fi mai gri si mai amar. Si nu ar fi nicicum la fel de liniste.

Aceasta postare La 34 a aparut prima data pe Corcodus.ro.