E aici si nu putem sa o ignoram. Cu toate necunoscutele ei.
ANGOÁSĂ s.f. 1. (Franțuzism) Neliniște, tulburare cauzată de o teamă puternică. ♦ Sentimentul înstrăinării omului în viziunea filozofiei existențialiste; conștiința condiției umane de ființă muritoare. [< fr. angoisse].
E peste tot in jur, si cu fiecare respiratie, la propriu, se apropie. Cumva e o prezenta in sine. Care strange, sufoca si care domina scena vietilor noastre – ajunsa peste noapte in prim-plan.
Si oricat am vrea, nu putem inchide ochii si sa speram ca maine totul va fi mai bine ca prin minune. 2020 a venit ca un tavalug peste noi: Australia in flacari, amenintari de razboi si acum o molima care ne paste pe toti, si care ne va lasa la final preschimbati. Ne va lasa altfel decat eram deunazi.
Altfel cum?
Nu stim, si in parte nici nu vrem sa stim. Nu putem sa planificam, nu putem schimba macazul. Angoasa vine din inevitabil, din necunoscut, din implacabilitatea situatiei dar si din multe resorturi interne pe care le simtim invartite, presate, intinse si scartaind in noi. Din noi.
Putem doar sa asteptam, sa facem cativa mici pasi – individual dar si impreuna, ca raul sa nu fie raul cel mai rau.
Si asteptarea asta are cumva in ea ceva dureros. Ceva greu de miscat. Sa vrei sa lupti, sa vrei sa fugi si sa nu ai cu cine sau unde. Pentru ca…cine ne invata cum sa luptam cu un dusman invizibil, ubicuu si aparent mai puternic decat noi?
Secretul e insa in incapatanare si asteptare.
Stand asa in bataia timpului, simtindu-ne vremelnici, mai vremelnici ca pana ieri, si mai neputinciosi decat am stiut ca putem fi – nu ca indivizi, nu ca natiune, ci ca specie, stand pe loc si lasand sa treaca prin noi fricile, spaimele, frisoanele si incordandu-ne muschii mintii si ai inimii, vom sta pe loc.
Si la final ne vom fi cucerit angoasa. Incremenirea, mutenia adusa cu ea, dorinta de fuga. Ne vom fi cucerit pe noi insine.
Si victoria va fi in lucrurile mici: dupa ce vom fi vizionat toate filmele, jucat toate jocurile, citit toate cartile. Dupa ce ne vom fi tinut de mana pe cei dragi, dupa ce ne vom fi curatat casele, vom fi facut lectiile pentru scoala, dupa ce totul va fi facut, noi vom ramane acolo, cu ceva in minus: frica. Nu de bombe si de gloante, nu de dusmani in carne si oase, nu de ceva pentru care te poti inarma propriu-zis, ci de acele resorturi care stau sa plesneasca, si care inca scartaie – sub presiunea necunoscutului, a pericolului, a schimbarii.
Angoasa vine sa acopere, ca o viitura, totul. Planurile noastre, munca noastra. Pacea. Vine sa o scuture din temelii, ca sa vada pe ce fundatie e asezata.
Si in tacere, in casele noastre, in familiile noastre (chiar daca acum ne despart kilometri, orase sau continente ne uneste dragostea impartasita), acolo vom invinge. Chiar daca tacerea e deseori intrerupta de sunetele ascutite ale mecanismelor noastre interne, care ne spun ca nu vom rezista presiunii – e o minciuna.
Omenirea poate. Noi putem.
Pacea mea e asezata pe stanca. Creste din stanca. Se ridica deasupra marii, deasupra viiturii. Si voi lasa angoasa sa bata, nelinistita si asurzitoare, in bazaltul pe care mi-am facut cuib.
Si va stropi, va mugi, isi va scutura valurile, va urla in zadar.
La final eu, noi, vom fi acolo.
#stamacasa
