As vrea sa zic ca zilele care au trecut au fost cele mai urate zile din viata mea, dar nu pot. Am avut altele la fel de urate. Si de grele.
Sambata am adus-o pe mama acasa.
Lucrurile s-au desfasurat lin, repede. Birocratia nu ne-a pus probleme, furnizorii de servicii si-au facut treaba impecabil, si asta ne-a facut noua totul mult mai usor.
A fost un pelerinaj continuu de oameni, flori si condoleante.
Oameni in lacrimi, oameni cunoscuti si majoritatea necunoscuti mie – dar in casele carora mama a fost.
A vindecat o vaca acolo, un cal dincolo, doi catei ceva mai in colo. A spus o vorba buna la venire si la plecare. A avut timp si de o cafea, posibil. De o incurajare – sigur.
Inca o vaza pentru flori? Sigur!
Doriti un pahar cu apa? Luati loc.
Plangeti cu cei ce plang. Plangeti.
Duminica, a fost liniste cam pana la 12, cu o ora inainte de inceperea procesiunii spre biserica. Apoi au inceput sa vina oameni, atat de multi oameni ca nu am mai avut loc inauntru.
Ultimul drum a fost lung. Cel mai lung din viata mea. Un kilometru si putin. Gradini, livezi si mici pasuni presarate in drum.
Animalele din drum au venit sa isi ia ramas-bun.
Caii au venit la garduri, in dreptul masinii funerare. Unii din ei au nechezat. Vacile la fel. Una din ele a mugit spre masina. Am plans. Au venit si oi, si o capra. Mereu doar in dreptul masinii funerare. La biserica pisici. Vreo 3.
Cainii nu ne-au latrat pe drum. S-au auzit doar pasarile cantand. Mierle, vrabii, grauri.
Biserica a fost neincapatoare. Am dus greu slujba cu totii. Fiecare cuvant de slujba pecetluia adevarul mortii mamei. Fiecare lumanare. Fiecare semn al crucii.
Multumiri si recunostinta din partea mea si a familiei celor care si-au facut timp sa vina: rude, prieteni, oameni care au venit sa ne mangaie si sa isi ia ramas-bun. Prezenta voastra ne-a intarit.
Multumiri si recunostinta pentru prietenele mamei care au venit si pur si simplu au facut lucrurile sa mearga: pus masa, strans masa, gatit, curatat. Au venit si au tinut roata in mioscare, cu dragoste si dedicare.
Multumesc celor care au dat sfaturi utile cu blandete, care au ajutat in liniste si cu delicatete acolo unde a fost nevoie. Uneori doar din ochi, cu o aplecare de cap.
Multumesc colegilor mamei, pentru prezenta, incurajari si pentru povestile frumoase despre ea.
Multumesc si celor care au inteles limitele pe care le-am impus ca familie.
Mult absurd.
I-ar fi pasat mamei de acest 𝘰𝘣𝘪𝘤𝘦𝘪? Nu. Am spus des „Nu!”. Am spus si multi „Da!”.
Multumesc si celor care nu au inteles, pentru ca mi-au aratat ca uneori pur si simplu lumea e de nemestecat. Si atunci pur si simplu…ignori.
Trei mentiuni:
Ii rog respectuos pe toti cei care au facut poze cu sicriul in ciuda dorintei familiei, pe cat posibil, sa le stearga si mai ales sa nu le publice online. O spun cu toata fermitatea de care sunt capabila.
Cei care simt nevoia sa iti spuna „cum se face”, sa se abtina. Si sa stie ca mai sunt cel putin 2 alte persoane care zic ca „se face” altfel. Si ca cel mai probabil cei indurerati s-ar lipsi de expertiza asta.
Nu exista nici un motiv, dar absolut nici unul, pentru care ai scoate de la slujba de inmormantare, din biserica, membrii familiei. Nici unul. Totul, orice, poate fi rezolvat 𝘥𝘶𝘱𝘢.
In loc de incheiere:
Viata e scurta, si uneori nu mai e timp. Noi credeam ca mai avem. Ca mai e timp sa radem, sa ne veselim, sa calatorim, sa ne iubim de aproape.
Uneori, timpul nu mai este. Dispare. Traiti ca atare, si ca si cum fiecare zi e ultima cu cei dragi, si prima cu Cel ce ne-a dat viata si o poate si lua.
