Vad ca e la moda sa faci misto de pelerinii de la Sf. Paraschiva. Si probabil, foarte usor si la indemana.
Cum sa va explic…e urat ce faceti. Dar va inteleg.
Credinta e un simt extrem de greu de descris cuiva care nu il are.
Cum descrii unui orb, vederea? Unui surd, auzul? Cum descrii cuiva care nu are maini senzatia de a fi luat de mana sau de a lua pe cineva in brate?
Cum descrii sinestezia?
Pentru ca si asta este credinta: e acel moment cand auzul, vazul, intamplarile de zi cu zi, sau altceva din viata de zi cu zi declanseaza procese, simtaminte si trairi dincolo de ceea ce ai fi experimentat altfel.
Dincolo de ce vezi tu cu ochii tai: o icoana palida, o lumanare micsorata de flacara, locul unde el/ea ingenuncheaza zilnic (si podeaua e ceva mai lucioasa), cladirea banala unde nu ai zice ca e o biserica (dar acolo viata ei/a lui, s-a cutremurat definitiv si s-a reconstruit pornind de la legatura cu Dumnezeu) – dincolo, sunt oameni care vad si simt altceva. Si acest altceva e greu de descris in cuvinte.
Datorita acestui simt, datorita acestei deschideri si vulnerabilitati (asumate, ne-o asumam, sa stiti), noi cei care credem traim altfel. Sau incercam sa traim altfel.
Avem mai multa bucurie in vietile noastre, mai mult echilibru, mai multa liniste decat aveam inainte de momentul asumarii credintei. Decat inainte de momentul convertirii. Si nu pentru ca viata ne-ar fi automat poleita cu aur sau binefaceri in secunda doi dupa ce deii credincios, ci pentru ca Prietenia cu Dumnezeu e ca oricare alta relatie: te ajuta sa cresti, sa iti gasesti potentialul maxim, iti ofera sprijin si acceptare si dragoste. Nu asa fac prietenii adevarati? Nu?
Vad ca e la moda sa ridiculizezi credinta si mai ales pe cea crestina.
E ok, serios, e OK!
Unii ar spune ca e o dovada de curaj sa admiti ca esti credincios, crestin mai ales in aceasta perioada…sa ii spunem seculara. Eu cred, ca si pana acum, ca de fapt crestinismul nu necesita curaj ci acel tip de incredere si acel stil de a vedea viata pe care il au toti copiii. Si pe care unii adulti il pierd. Eu cred ca asta a vrut sa spuna Hristos cand, vorbind despre copii, a zis:
Luca 18
16 Iisus a chemat la Sine pe copilaşi şi a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei.
17 Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.