Imi aduc aminte cum am trait momentele din 11 septembrie 2001: la televizor. Inghitind cu fiecare imagine mai deplin intelegerea: e ceva real, care se petrece la celalalt capat al lumii.
Si care ma intereseaza in mod direct:
Nu neaparat durerea pe care nu eram pregatita sa o inteleg. Nu neaparat furia celor care au cauzat intreaga tragedie (sau nepasarea celor caere au permis sa se petreaca asa ceva – conform unor teorii conspirationiste).
Nu stringenta benzilor colorate pe care scria „Breaking news”. Ci fumul acela care se inalta spre cer strigand a jertfa fara sens. Strigand a durere care putea fi, trebuia fi evitata. Si oamenii care cuprinsi de disperare se aruncau in gol de la etajele de sus ale turnurilor stralucitoare.
Imi aduc aminte ca nu m-am dezlipit de televizor, si pe masura ce imaginile se desfasurau vedeam lacrimi, cenusa, fum, tristete, uluire, deznadejde dar si curaj. Imi aduc aminte ca am incercat sa calculez mental daca Irene sau Mircea (sora mea mai mare, si sotul ei – pe atunci cred – logodnic?) ar avea ce sa caute in NY, si ca parca eram linistita ca e totusi pe cealalta extrema a continentului fata de ei; ca toata groaza si tot acel tumult sunt la o distanta suficient de importanta de ei.
Imi aduc aminte ca ne-au sunat parintii sa ne ceara lamuriri. Imi aduc aminte aceleasi senzatii nelamurite pe care le-am avut si in decembrie ’89 urmarind imaginile de la TV cu revolutia si revolutionarii: ca in fata noastra, trecand prin televizor, se intampla istorie si ca acea istorie va modela existenta viitoare a multor oameni. Si ca, intr-un fel prin simpla vizionare a imaginilor si traire a emotiilor particip si eu la faurirea acelui ciob orbitor si dureros de istorie.
Ziua de 11 septembrie este o zi care inca arde si palpita de durere, ca o rana care inca se reface, e vie si asa trebuie sa ramana in memoria noastra a celor care am cunoscut si trait evenimentele, si trebuie transmisa mai departe. Pentru ca unele lucruri pot fi evitate.
Sa ne amintim de 11 Septembrie 2001 ca ceva real. Ceva care inca ne tortureaza amintirile si ideile si calatoriile. Dar si ca o lupta care merita purtata. Lupta de a te ridica, scutura de praf si lupta de a construi ceva din ruinele ramase. Pentru ca atunci cand unele lucruri devin inevitabile, este imperativ sa invatam ceva din ele.
Fotografia de mai sus este a singurului copac care a supravietuit dezastrului de atunci. Este un par. 🙂 A inflorit prima data in vazul publicului anul acesta in martie. Acum este de patru ori mai mare decat in 2001, si a fost replantat la Ground Zero.
Oare de care ori este mai frumos decat atunci?
