Sunt într-un loc fără culoare și fără aer de când ai plecat.
Lumea s-a cutremurat din temelii, și încă nu s-a așezat la loc.
Oamenii merg mai departe, și trec pe lângă mine, și eu mă întreb…cum?
Sună a clișeu, știu, dar…nu văd ei că lumea a rămas puțin strâmbă?
Noi două, mamă, am fost în război atâția ani. Ce lupte am mai tras. Ce salve de tun și trompete care să le anunțe sosirea.
Am fost cel mai mare critic al tău. Am fost rea, am fost neștiutoare, am fost copil, am fost rece.
Câte lacrimi. Câte frustrări. Ale mele, că ale tale nu le-ai arătat multă vreme.
Ai dus totul, ai ascuns totul de mine, de noi. Ai avut o viață teribil de grea.
Cumva o viață o nuanță mai deschisă ca greutate decât mama ta. Și mi-ai făcut mie o viață mult mai ușoară decât a ta (la fel cum fiecare femeie a facut pentru generația de după ea, pentru copiii săi și copiii acestora).
Și ai făcut asta nu doar prin munca ta. Care a fost sisifică. Nu neapărat prin lucrurile materiale pe care le-ai oferit.
Ci prin puterea ta. Puterea ta de muncă, puterea ta de spirit, puterea ta de sacrificiu. Prin casa plină de cărți, și cititul noaptea târziu, cu mine culcușită lângă tine în plapumă.
Când în sfârșit am înțeles că nu trebuie să luptăm, am înțeles cu adevărat cine ești.
Bucățică cu bucățică. Lacrimă cu lacrimă.
Când am devenit prietene, și tu te-ai bucurat. Când în sfârșit ai putut să plângi în fața mea, și eu în fața ta. Când ne-am putut sfătui, și ajuta reciproc. Ce culoare! Ce frumusețe! Ce bucurie…
Tare mult ai mai iubit tu. Totul. Pe noi, copiii tăi, dar și lumea în general.
Ai iubit cu abandonul copilăriei: și florile, și muntele, și marea și cerul, și apa și animalele.
Și nu te-ai precupețit pe tine în a da ajutor celorlalți. Niciodată.
Și nu te-a oprit nimic niciodată să trăiești și să vibrezi de bucurie, nici oase rupte, nici ochi înlăcrimați.
Nu o să uit niciodată cum, în mijlocul AVC-ului care te-a și despărțit de noi, mi-ai auzit vocea rugându-te să te ridici din pat ca să poți pleca spre spital și te-ai ridicat. Mi-ai auzit vocea prin telefon, și ai reacționat așa cum ai făcut-o mereu: ai mers să vezi ce vrea copilul tău, ce nevoie are.
Eu doream doar să fii bine.
Sunt multe lucruri pe care nu o sa le uit niciodată despre tine, multe amintiri pe care o sa le port cu drag cu mine mereu.
Și de-abia aștept sa ne revedem, dincolo.
Caută-i pe Buna și Bunu, pe Mica și Ticu, pe Răzvi. Spune-le din nou ca ii iubesc. Și te rog sa îi cauți și pe Pepino, Surya, Stela, Vio, Ursu, Grace, Sugar, Rock…caută-i pe toți pufoșii noștrii dragi, și spune-le și lor că îi iubesc.
Te iubesc, mama. Te iubesc!
